În 1939, Statele Unite au renunțat la tratatul comercial cu Japonia; și, începând cu un embargou asupra combustibilului de avioane în iulie 1940, Japonia a început să se confrunte cu o presiune economică crescândă. În acest timp, Japonia a lansat primul atac împotriva Changshaului, un oraș de importanță strategică din China, dar a fost respinsă la sfârșitul lunii septembrie. În ciuda mai multor ofensive de ambele părți, războiul dintre China și Japonia a ajuns într-un impas în 1940. Pentru a crește presiunea asupra Chinei prin blocarea rutelor de aprovizionare și pentru a poziționa mai bine forțele japoneze în caz de război cu puterile occidentale, Japonia a invadat și a ocupat Indochina de nord. Ulterior, Statele Unite ale Americii au pus sub embargo comerțul cu fier, oțel și piese mecanice în raport cu Japonia. În curând au urmat și alte sancțiuni.
În luna august a acelui an, comuniștii chinezi au lansat o ofensivă în China Centrală; ca represalii, Japonia a instituit măsuri dure în zonele ocupate pentru a reduce resursele umane și materiale ale comuniștilor. Antipatia persistentă între comuniștii chinezi și forțele naționaliste au culminat cu ciocniri armate în ianuarie 1941, cele două grupări încheindu-și efectiv cooperarea. În martie, Armata a XI-a Japoneză a atacat cartierul genral al Armatei a XIX-a Chineze, dar a fost respinsă în bătălia de Shanggao. În septembrie, Japonia a încercat din nou să cucerească orașul Changsha și s-a ciocnit cu forțele naționaliste chineze.
Succesele germane în Europa au încurajat Japonia să crească presiunea asupra guvernelor europene din Asia de Sud-Est. Guvernul olandez a acceptat să ofere Japoniei unele livrări de petrol din Indiile Olandeze de Est, dar negocierile pentru suplimentarea accesului la resursele acestora au eșuat în iunie 1941. În iulie 1941, Japonia a trimis trupe în Indochina de Sud, amenințând astfel posesiunile britanice și olandeze din Extremul Orient. Statele Unite, Regatul Unit și alte guverne occidentale au reacționat la această mișcare cu înghețarea bunurilor japoneze și cu un embargo total asupra petrolului.
Japonia punea la cale ocuparea rapidă a coloniilor europene din Asia pentru a crea un mai mare perimetru defensiv întins până în centrul Pacificului, japonezii fiind apoi eventual liberi să exploateze resursele din Asia de Sud-Est, în timp ce Aliații vor fi obligați să ducă un război defensiv. Pentru a preveni intervenția americană în timpul asigurării perimetrului, s-a planificat și neutralizarea Flotei SUA din Pacific și a prezenței militare americane în Filipine, de la bun început. La 7 decembrie 1941 (8 decembrie pe fusul orar asiatic), Japonia a atacat posesiunile britanice și americane cu ofensive aproape simultane împotriva Asiei de Sud-Est și Pacificului Central. Acestea au cuprins atacul asupra flotei americane de la Pearl Harbor, asupra Filipinelor, debarcări în Thailanda și Malaezia și bătălia de la Hong Kong.
Aceste atacuri au făcut ca Statele Unite, Regatul Unit, China, Australia și mai multe alte state să declare oficial război Japoniei, deși Uniunea Sovietică, puternic implicată pe scară largă în ostilitățile europene cu țările Axei, și-a menținut acordul de neutralitate cu Japonia. Germania, urmată de alte țări ale Axei, au declarat război Statelor Unite ale Americii în semn de solidaritate cu Japonia, invocând drept justificare atacurile americane asupra navelor de război germane, ordonate de către Roosevelt.